Dragoste

Uneori, dragostea te loveste ca un bumerang in moalele capului. - Ionut Caragea
O lovitura in crestetul capului poate fi fatala, daca este o lovitura puternica, nu mai simti, nu mai gandesti, iti pierzi cunsotinta. Vorbind despre dragoste, putem gasi o oarecare asemanare. Cand iubirea pentru o persoana este foarte profunda, ea parca te orbeste. Aceasta iubire te impiedica sa mai gandesti, sa mai fii rational, sa iei decizii corecte. Pe cat pare de pozitiva, pe atat poate fi de daunatoare.
Mai ales deoarece, cand vorbim despre dragoste, vorbim despre un sentiment care apare din senin, in mod spontan, si care nu te intreaba daca a venit la momentul potrivit. Iubirea ne ia prin surprindere, si pana sa realizam ca suntem indragostiti, aceasta prinde radacini atat de adanci incat nu mai poate fi scoasa din suflet. singura posibilitate ar fi sa “rupi” iubirea din radacini, sa o fortezi sa dispara. Cand esti lovit in cap, ramane un semn vesnic acolo, chiar daca rana pare sa treaca. In mod asemanator, iubirea poate lasa urme mari si urate in inima omului. Si chiar daca rana pe care a facut-o pare sa se inchida, locul ei, va ramane sensibil pentru toate viata. Cine a zis ca nu-i de joaca cu iubirea, a spus un mare adevar. Cand decizi sa permiti iubirii sa intre in sufletul tau, iti asumi o raspundere mare, de care trebuie sa fii constient.

Cu timpul, aurul se schimba-n tinichea si dragostea ti se va parea lichea. - Ionut Caragea

Dragostea este la fel ca si aurul. Pare atat de pretioasa cand o primesti, atat de stralucitoare. Dragostea, la fel ca si un metal pretios, parca iti lumineaza fata, te face sa radiezi. Aurul este considerat atat de pretios si greu de obtinut, iar oamenii au fost si sunt inca dispusi sa faca multe sacrificii pentru el. Ei au dus chiar si razboaie pentru acest metal, s-au urat unii pe altii... dar cand au ajuns sa il posede, parca nu mai avea aceeasi valoare, parca nu li se mai parea la fel de rar, la fel de valoros si de frumos.
Din perfectiune si stralucire perfecta, a ajuns sa fie doar o bucata de metal la fel ca oricare alta. In mod asemanator, oamenii au tanjit intotdeauna dupa dragoste, iubire. Dar dupa ce au ajuns sa simta aceea dragoste, li se pare doar un sentiment la fel ca oricare altul. Auzind de la altii cat de frumoasa este, simteau ca erau dispusi sa faca orice pentru a avea si ei parte de iubire. Si aceasta dorinta de a obtine dragoste se intensifica pana la culmi. Si totusi, cand ajungi in posesia dragostei, parca nu mai pare la fel de frumoasa, parca aceea dragoste pura, mirifica pe care o vedeai inainte de neatins, atat de dorita, parca nu mai are aceeasi valoare, si-a pierdut stralucirea. Si cu timpul ajungi sa vezi dragostea ca pe un defect, o slabiciune pentru cineva, si asta pentru ca devenise doar un viciu de-al tau, o obsesie. Iar obsesiile odata inplinite, primite, devin un lucru obisnuit, banal si in acel moment ajungi sa simti un gol in inima: parca odata ajuns pe culme, odata primind iubire dragoste, nu o mai doresti, ti se pare doar un alt aspect al imperfectiunii umane, care mareste golul din interior, care te face sa iti doresti mai mult, chiar daca realizezi ca oricat de mult ai primi, niciodata nu te vei simti satisfacut, implinit. Si astfel ajunge iubirea, ba chiar dragostea sa ti se para o lichea.

Nu mai trage cu ochiul, imi vei sageta inima. - Ionut Caragea
Ochiul este considerat oglinda inimii, a sentimentelor umane ea dezvaluie dragostea sau ura pe care o putem simti pentru ceilalti. Din privirea unei persoane iti poti da seama ce simte intr-o anumita situatie, intr-o anumita conjunctura. Ochii pot sa spuna ceea ce omul nu are curajul sa recunoasca. Din acest motiv, de multe ori putem intelege ce simte cel de langa noi, doar privindu-l in ochi, nu este nevoie de cuvinte pentru aceasta. Daca nutrim o iubire timida fata de cineva, dar nu avem curajul sa recunoastem, sau nu ne cunoaste sentimentele fata de ea, evitam contactul vizual.
Privirea profunda, patrunzatoare a persoanei, parca ne-ar atinge exact in mijlocul inimii. In acel moment ne pierdem, parca nu mai avem cuvinte, nu mai gandim nimic, doar simtim privirea persoanei si iubirea pentru ea creste. Cand vedem ochii ei in coltul privirii, iubirea creste tot mai mult, putin cate putin, pana in momentul in care simtim ca varful sagetii, ne-a atins inima atat de tare, incat iubirea a ajuns sa fie dureroasa, dragostea a ajuns sa ne cuprinda in totalitate si nu mai putem sa tinem aceste sentimente intense in noi, si ajungem sa spunem cuvintele scrise si de Ionut Carage: “Nu mai trage cu ochiul, imi vei sageta inima”. Dar nu cu totii avem curajul sa si zicem acest lucru persoanei fata de care am cultivat aceasta iubire profunda. si atunci nu ne ramane decat sa evitam aceea privire si astfel vom reusi sa pastram flacara aprinsa de ea, la aceeasi intensitate, iar iubirea noastra nu va creste mai mult, va ramane la fel.

“O dragoste apusa e ca un vulcan, niciodata nu poti zice ca a trecut pericolul de a izbucni din nou.” - Octavian Goga

Multe lucruri din lume si din viata sunt incontrolabile. Printre ele se numara si eruperea vulcanelor, atat de neprevazute, niciodata nu stii la ce sa te astepti. Cand pare ca s-a calmat si lucrurile au revenit pe fagasul lor normal, “izbucneste” din nou. Iar cand credem ca pericolul a disparut si acesta reapare parca ne surprinde mai tare decat prima data. Si astfel daunele sunt mai mari. Dragostea poate fi la fel ca un vulcan.
Initial este o pasiune arzatoare, care se transforma intr-o iubire sincera, dar chiar si aceasta iubire sincera poate sa se stinga, sa dispara, daca dispare, cel putin pentru un timp, persoana care ne-a “cauzat” aceste sentimente. Este foarte dificil sa trecem peste acest esec, insa cand credem ca a trecut si ne-am revenit, intalnim din nou persoana care ne-a adus un sentiment necunoscut pana atunci, si aceea flacara de la inceput se reaprinde. Si acest lucru se poate intampla nu doar o data in viata, ci de repetate ori. Pe cat este dragostea de placuta, cand reapare in sufletul nostru, ca o flacara ce trebuie stinsa, poate cauza multa durere si suferinta. Dar totusi ajungem sa ne dorim aceasta iubire, sa ne luptam cu ea si sa ne bucuram de ea. Ce ramane atunci de facut? Sa fugim de iubire, nu cumva sa “ne ardem”? Sau sa profitam de flacarile ei cat mai mult posibil?

Toate neputintele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristete. - Emil Cioran
Deseori dragostea este asociata cu puritate si inocenta. Iar acestea ne duc cu gandul la o “culoare”, albul care este compus din celelalte culori. Aceasta asociere poate ajunge sa para chiar logica. Asa cum toate culorile se reduc la una, albul, la fel si neputintele se reduc la una: dragostea. Daca ar fi sa comparam violetul cu rosu, cele doua “capete”, nu vedem nimic comun intre ele, se vede clar diferenta dintre ele si nu pot fi confundate.
Aceeasi situatie este cu “esecurile” vietii, cu lucrurile care ne intristeaza: ele pot fi atat de diferite, din domenii opuse, si totusi sa duca la acelasi sentiment de incapabilitate, de suparare sau de tristete. Cu cat ne afundam mai mult in aceasta stare de tristete, cu atat mai mult ne indepartam de ceea ce ar putea fi frumos in viata noastra, ne indepartam de ceilalti, avem in permanenta o stare de melancolie, de singuratate... combinatia lor nepermitandu-ne sa mai avem sentimente pozitive. Si astfel ajungem la concluzia lui Emil Cioran, ca “Toate neputintele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristete.”